Loc si ambient

Şcoala Agatonia se află la Piscu, un sat liniştit de câmpie, la 36 de km de Bucureşti. Mărginit de lunca Ialomiţei, lacul cu pădurea Scroviştea şi ogoarele mănăstirii Ţigăneşti, satul a fost din vechime o vatră de meşteşugari, olari, cei care umpleau bâlciurile de odinioară cu oalele cele mai comune: stăchini, căni, ulcioare, lăptărese, oale de borş ori ghivece. Peisajul cel mai obişnuit al locului cuprinde turlele mănăstirii şi câmpuri largi, colorate după sezon: arătură brună, verde crud de grâu încolţit, galben auriu de grâne coapte. Cerul e brăzdat adesea de păsăret de lac şi stoluri de grauri. Piscu e un loc de o frumuseţe încă sălbatică, cu miresme după anotimpuri, cu vânturi şi furtuni năpraznice şi cu zile de acalmie însorită.

Casa care găzduieşte la parterul său Şcoala Agatonia, a fost ridicată în anul 2004, împreună cu atelierul de sculptură. Este înconjurată de pridvoare şi priveşte spre mănăstire. Acoperitoarea de olane, pardoselile de cărămidă, stâlpii cu brâie inspirate din arhitectura medievală românească, tencuielile de var, ferestrele cu arcade, obloanele albastre, geamlâcurile care închid pridvoarele, asigurând asftel o portecţie termică naturală, toate dau casei un aer de clădire de epocă, ceva din suflul şi stabilitatea culelor balcanice. Totuşi, casa este nouă. S-a născut în urma unui dialog rodnic, între un arhitect aşezat şi iubitor al frumuseţilor vechi şi o familie cu preocupări artistice, vechi dar şi noi. Chiar dacă spaţiul nu este unul ecologic în sensul strict al cuvântului, cea mai mare parte a materialelor şi a finisajelor sunt naturale. Casă nu este îmbrăcată în polistiren ori în vată minerală, geamurile sunt duble dar nu termopan, tencuielile sunt de tip frescă şi nu de ciment. Varul aparent îl înnoim anual.

În aceeaşi direcţie a fost amenajat spaţiul şcolii, în dorinţa de a ne bucura cotidian de frumuseţea materialelor naturale: pardoseli de cărămidă, stâlpi de lemn, bănci şi pupitre tot din lemn, măsurate la standarde, dar preluate ca şi model dintr-o şcoală de muzeu, sobă de cărămidă, tencuită cu pământ şi văruită, cu ocniţe şi coronament, război de ţesut, expunere de oale vechi.

Între ele se strecoară discret calculatorul, videoproiectorul, biblioteca cu albume de arta şi alte obiecte ale modernităţii, care ne facilitează desfăşurarea lecţiilor.

Dincolo de spaţiul interior, se iese într-un peisaj generos, de care ne bucurăm, după anotimp. Avem o grădină de legume şi flori, mărginită de un gard de nuiele. Dincolo de ele se întinde un câmp de trifoi, pe care se poate alerga în voie. Aici petrecem timpii de joacă şi relaxare, atunci când vremea e bună.

Mai este atelierul de sculptură, care îşi expune artefactele înăuntru şi afară. Este un loc viu, într-o dinamică permanentă. În curte poţi vedea adesea felurite obiecte de artă, finalizate sau în lucru, materiale pregătite sau în aşteptare, obiecte culese în călătorii de documentare. Este un fel de muzeu în mişcare. Mai este şi arsenalul de meşteşug: cuptorul de pământ, lutul de preparat, malaxorul.

Întregul acesta, în care prea liniştea alternează cu zarva copiilor şi ciocănitul dălţilor, oferă mereu prilejuri de descoperire, pentru ochi şi pentru suflet.